si uite ca drumul dispare incet, in negura noptii, caldura bratelor lui se dizolva in lacrimi, ultimul zambet paleste si el,dragostea se ineaca in ura, disperare, regret, sentimentele s'au evaporat. ce a mai ramas? un suflet aruncat in nestiut. un suflet parasit si gol, incapabil sa mai iubeasca, satul de cruzimea lumii. un suflet obosit.
simtea cum i se taia respiratia. plutea printre zeci de mii de ganduri. ar fi vrut un ragaz, inca o raza de soare, ce'ar fi dat sa mai simta odata briza linistita a verii. dar paradisul acela pe care il creasem si credeam ca e numai al meu, ca pot sa traiesc izolata de parerile oamenilor si de toata rautatea, nu mai este. aveam impresia ca pot sa fiu eu, asa cum simt. prost am crezut. nimeni nu te mai lasa sa fi special. m'am pierdut printre pagini vechi si prafuite, umblu aiurea printre randuri, nici nu stiu ce caut. cred ca ma caut pe mine. poate o sa ma regasesc acolo unde nimeni nu cauta, unde timpul ingheata odata cu mine, unde nu exista cer si pamant. acolo sunt doar eu. stiu sigur. o parte din mine inca alearga dezgolita prin lume, dupa gustul buzelor tale, mirosul tau dulce. e dezamagita, spera ca te va gasi si va fi iarasi intreaga. dar nu, a dat de mai multa suferinta. s'a intors acasa, cu lacrimi in ochi. de data asta, va ramane aici, unde ii e locul. in lumea ei neagra si ruginita, uitata de timp si spatiu. cateodata, se duce pe balcon, isi aprinde o tigara si priveste spre lume. i se citeste in ochi ura pe care i'o poarta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu