Am fost eu, tu si restul lumii...nu conteaza ce'abereaza unii... Am fost. Dar nu mai suntem. De ce? Nu stiu...probabil am dat'o in bara din nou, gen: Ups, I did it again. Si cel mai tare doare faptul ca stiu ca mi'am facut'o cu mana mea...si nu e prima oara...De fiecare data imi jur ca nu o sa mai fie la fel si ca o sa gandesc si eu inainte sa vorbesc...dar nu...fac tot cum ma taie capul! Nu pot sa cred!! Aproape ca ma urasc pe mine! Ah...ce as da sa pot sa dau timpul inapoi...dar nu pot. Tragic, nu? Din pacate da...Zic: asta e, o sa'l uit! Ei bine, nu e chiar asa usor. Inca ma lasa rece cand trece pe langa mine si intoarce privirea in directia opusa. Zic din nou: Asta e, o sa'l uit! Incerc sa ma consolez singura, dar oricum nu are rost. Stiu ca nu mai am nicio sansa, dar eu tot sper. Sper la ceva ce nu se va intampla. Doamne, iar visez la lucruri imposibile! Macar pot sa visez. Sa traiesc din vise? As vrea eu, dar nu merge chiar asa. De vreo luna sunt total paralela cu ce se intampla in jurul meu. Sunt cu gandul numai la el. Desi incerc eu sa ma gandesc in alta parte, sa imi ocup timpul cu diferite chestii, tot imi aduc aminte de el. E atat de ciudat...astazi e ultima zi de scoala, maine vine vacanta - orice copil e fericit - eu sufar. Sufar? OMG, chiar nu imi imaginam ca o sa sufar pentru...el. Sper ca vacanta asta o sa fie un medicament si o sa il uit. Si totusi...oare cum ar fi daca ar sti cat de mult tin la el? Poate ar fi frumos si as fi in culmea fericirii, as zbura printre curcubee ^_^ Dar exista si varianta a doua: ar putea fi mult mai rau. Erm...merg pe incredere. Nu stiu ce reactie ar avea daca ar citi asta...si nici nu cred ca vreau sa stiu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu