Imi savurez ceaiul de seara si ascult "Vescan - Ultima ploaie". Becul abia daca mai lumineaza. Sunt intr-un moment de melancolie pura. Incerc sa imi adun gandurile. In capul meu plutesc amintiri vagi care ma fac sa vreau din nou vara, sa simt briza usoara care imi racoreste obrazul intr-o zi torida, sa stau pe banca veche de lemn, sub visinul batran, sa ma intind intr-o seara calduta pe nisip si sa privesc stelele, de pe plaja, iar sunetul valurilor sa imi mangaie sufletul. Imi lipseste nespus de mult acel loc tainic in care toate gandurile rele, toate grijile si toate suferintele dispar ca prin farmec. De fiecare data cand ma reintorc in acel loc minunat, il gasesc neschimbat, ceea ce ma bucura enorm. Aceleasi locuri pe langa care treceam acum 6 ani, cand eram un simplu copil (nu ca acum nu as fi...) si mi se citea bucuria in ochi, trec din nou pe langa ele si retraiesc acele clipe nemuritoare...dar cu teama ma gandesc ca, poate, va veni ziua in care nu voi mai putea sa fac acest lucru. Melancolia incepe sa ma domine...sunt constienta ca nu ar trebui sa tanjesc dupa acele momente de vis si ca ar trebui sa merg inainte, sa las trecutul in urma...dar...ei bine...nu pot sa fac asta. Pur si simplu, cateodata, traiesc din amintiri. Imi doresc ca visele sa devina realitate, iar timpul sa stea in loc. In mintea mea aceste lucruri sunt posibile, dar, in realitate, nu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu