Acel copil care prefera sa mearga singur pe drum. Totul pustiu. Dar el prefera sa mearga singur...stiind ca nimeni nu vrea sa il insoteasca. Ca celorlalti le e frica sa simta ce simte el. Poate s'ar simtii mai bine daca ar fi cineva langa el care sa il ia de mana si sa ii spuna zambind "Nu esti singur". O privire calda si blanda care sa ii dea speranta. Singuratatea ii e cel mai bun prieten. Nu are pe cineva care sa ii fie aproape cand are cea mai mare nevoie. Doar oameni care vor sa il schimbe si sa il indrepte spre cai pe care ei le cred bune. Dar, cu toate astea, acea singuratate il mananca pe dinauntru si il seaca de orice urma de fericire.
Dupa atatea melancolii inghetate si pastrate in ganduri...e mult mai vulnerabila. Nu mai poate duce. Un singur strop de sange ar strica echilibrul de mult pierdut. O ultima lovitura ar fi fatala. Ar dobori'o si ar face'o bucati. Mici bucati imbibate in tristete.
E fara scapare. Caut o mica usita care duce afara din toate astea, dar nu gasesc nimic. Doar intuneric. Peste tot numai intuneric. S'a dus tot. Dragostea a pierit si ea...speranta la fel. Nu mai e nicio cale de intoarcere. Doar un drum care merge inainte, la infinit. Un happy end ar fi prea mult. Ar ajunge si un simplu end. Dar nu exista. Merge inainte, tot inainte...te forteaza...neintrerupt. Un mers cu pasi goi, fara un tel, fara nimic de care sa te sprijini. Ori mergi inainte, ori mori. Mergi inainte sperand sa gasesti ceva. Ceva ce cauti de mult. Simti ca esti aproape de lumina de la capatul tunelului, dar cu cat mergi mai mult, cu atat te departezi. Vrei atat de mult sa ajungi la acel ceva, vrei sa ii simti atingerea.
Totusi e atat de departe. Dar gandul ca poate fi al tau te face sa continui.
Un sentiment atat de profund...care strapunge si cele mai ascunse si misterioase cotloane ale unui suflet uman...
