Pana acum ceva timp, credeam cu adevarat ca imi gasisem cel mai bun prieten. O persoana speciala, care este alaturi de tine si la bine si la rau, care te sprijina, te sfatuieste si te intelege...cineva de la care nu te astepti sa iti spuna sa pleci, si care sa iti stearga lacrimile cand esti trist...fratele pe care nu l-am avut niciodata. Intr-o zi, cand aveam nevoie de asa-zisul meu prieten, nu a fost acolo pentru mine. Acea zi a fost cea mai urata zi din viata mea de pana acum. Si oare ce a facut-o si mai urata ? Faptul ca persoana pe care o consideram un adevarat prieten mi-a intors spatele. Ajung acasa plangand, imi arunc hainele pe unde nimeresc si urlu in sinea mea "De ce?". Eram furioasa. Nu puteam sa ma obisnuiesc cu gandul ca am pierdut'o...Dupa ce m-am linistit, mi-am facut o ciocolata calda si m-am asezat in fata monitorului. Nu mai eram furioasa, eram trista. Deja incepeam sa regret, desi nu stiam daca fusese vina mea si o acuzasem pe nedrept sau chiar imi dovedise ca nu imi era "atat de prietena" pe cat o consideram eu. Nici acum nu stiu... Ma uitam peste pozele de vara trecuta si deveneam din ce in ce mai trista. Dar a venit si raza mea de lumina. Pufosenia mea, cu ochii mari si negri care sclipeau...se uita la mine cu ochisorii lui...uuf...imi alina toata suferinta...pur si simplu il ador!!! El nu ma respinge niciodata, mereu vine si imi aduce zambetul pe buze. Cine este el? El...este...Onix!In acea zi mi-am gasit cel mai bun prieten. Era chiar el...Onix!
Uneori un mic animalut este mult mai afectuos si iubitor decat un om si iti este un mai bun prieten decat iti poti imagina!
Imi savurez ceaiul de seara si ascult "Vescan - Ultima ploaie". Becul abia daca mai lumineaza. Sunt intr-un moment de melancolie pura. Incerc sa imi adun gandurile. In capul meu plutesc amintiri vagi care ma fac sa vreau din nou vara, sa simt briza usoara care imi racoreste obrazul intr-o zi torida, sa stau pe banca veche de lemn, sub visinul batran, sa ma intind intr-o seara calduta pe nisip si sa privesc stelele, de pe plaja, iar sunetul valurilor sa imi mangaie sufletul. Imi lipseste nespus de mult acel loc tainic in care toate gandurile rele, toate grijile si toate suferintele dispar ca prin farmec. De fiecare data cand ma reintorc in acel loc minunat, il gasesc neschimbat, ceea ce ma bucura enorm. Aceleasi locuri pe langa care treceam acum 6 ani, cand eram un simplu copil (nu ca acum nu as fi...) si mi se citea bucuria in ochi, trec din nou pe langa ele si retraiesc acele clipe nemuritoare...dar cu teama ma gandesc ca, poate, va veni ziua in care nu voi mai putea sa fac acest lucru. Melancolia incepe sa ma domine...sunt constienta ca nu ar trebui sa tanjesc dupa acele momente de vis si ca ar trebui sa merg inainte, sa las trecutul in urma...dar...ei bine...nu pot sa fac asta. Pur si simplu, cateodata, traiesc din amintiri. Imi doresc ca visele sa devina realitate, iar timpul sa stea in loc. In mintea mea aceste lucruri sunt posibile, dar, in realitate, nu...
"Pentru ca nu aveam ce face" - dupa mintea mea de copil de 12 ani cred ca asta este cel mai banal motiv. Ei bine, nu. Nu mi-am facut un blog pentru ca ma plictiseam. Mi-am facut un blog pentru ca vreau sa impart cu toti parerile, gandurile, sentimentele mele. Daca nu esti de acord cu parerea mea sau crezi ca ce spun eu este stupid, nu ma acuza ca am scris lucrurile astea, acuza-te pe tine deorece nu poti intelege si viziunea celorlalti.Poate nu este cea mai buna idee pentru prima postare de pe blogul meu, dar eu cred ca cel mai bine e sa incepi cu inceputul.
